Rătăcind

Te simți pierdut, neajutorat, aproape negru, poate gri. Ești transparent, neobservat în bucuria sau în suferința ta. Ai vrea să vorbești, dar e pustiu, un copac pe ici pe colo, fără viață, doar suflete absorbite de momente, de momentul în care trăim. Încerci să găsești un zâmbet, o mângâiere din priviri pe fețe palide, dar, privești atent, acesta ești doar tu. Palid și ireproșabil de închis, retras. Asemenea unei țestoase căreia îi este frică, te ascunzi în tine și nu realizezi așa că începi să rătăcești în pustiul tău albastru, negru, poate gri, în căutare de suflete care să fie asemenea ție, care să înțeleagă ceea ce tu poate nu poți să exprimi și să le primești confortul din glas, din priviri, din mișcări. O mângâiere care îți poate alina tristețea poate să nu apară, ori poate da. Aștepți ca ea să apară de după colț și să-ți sară la piept, poate să plângă pentru ceea ce simți, pentru modul în care te simți și să te aline spunându-ți că te va ajuta să-ți găsești soarele, universul interior, pe care l-ai pierdut, sau pe care l-ai ascuns de ochii sufletelor ce-ți par rătăcitoare în plimbarea lor pe pământul rece, betonul fierbinte, ori, răcoroasa iarbă a dimineții.

 

This article has 1 comment

  1. Pingback: Oamenii nu sunt liberi | Amellia

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *